Autor: Societatea Română de Radiodifuziune
Rating:

Acum zece ani, printr-un admirabil efort, Societatea Română de Radiodifuziune începea publicarea unei antologii de conferinţe susţinute în perioada interbelică de câţiva dintre cei mai valoroşi oameni ai vremii. Mai mult decât lectura conjugată a unor lucrări celebre din interbelic, această selecţie oferă o descriere mai amplă şi mai limpede a fertilităţii şi febrilităţii caracteristice culturii române din perioada dintre cele două războaie.

Dincolo de entuziasm şi incandescenţă - elemente inerente actului cultural din interbelic, intrigă prezenţa unui element a cărui dispariţie nemotivată nu am reuşit încă să o remarcăm: priza la real. Citeşti, spre exemplu, cele câteva pagini ale comunicării lui Mircea Djuvara despre Drept şi lege sau a lui Dimitrie Gusti despre Problema cărţii şi te miri de cât de firesc erau profesorii de altădată ancoraţi în real, cu câtă lejeritate puteau să-şi aerisească tezele cu exemple şi analogii, evitând sistematic orice vorbire în gol şi orice gimnastică conceptuală (care, mai tot timpul, se soldează pe termen lung cu fracturi de partea învăţăceilor). Comparând cu maniera de a preda a dascălilor de acum, constaţi că imediat ce pedagogul s-a smuls din realitatea amfiteatrului şi a început să bată abstract câmpii, el a devenit un simplu funcţionar didactic, un traficant legal de cuvinte vide, fără noimă.

Probabil cel mai mare şoc pe care îl produce lectura unei astfel de antologii este acela al spulberării prejudecăţii comercial-contemporane că ar exista o incompatibilitate între mass-media şi cultură*. Cu alte cuvinte, nu s-ar putea face cultură decât pentru/de către o mână de oameni care ar fi astfel în drept să schimbe passing-shot-uri cu idei ermetice, lăsându-şi conaţionalii să bâjbâie prin hăţişurile locurilor comune şi "craselor banalităţi metafizice". Nici vorbă de aşa ceva. E izbitor să constaţi cum elita vremii, dincolo de divergenţele de opinie sau de orientare politică, se manifestă în direcţia unui obiectiv înţeles ca salvator şi obligatoriu: hrănirea prin cultură a unei naţiuni**. O dovadă în plus se găseşte în conferinţa lui Gh. Ţiţeica care constată că donatorii Academiei Române "vin din toate straturile sociale, de sus de tot de la Regele Ţării şi până la preotul şi învăţătorul modest de sat". Apropo de Rege, iată ce spunea Ferdinand I în 1926, adresându-se membrilor Academiei:

"Fiţi totuşi siguri, că faţă de marele interes ce-l are Statul pentru propăşirea celei mai înalte instituţii de cultură naţională, guvernul Meu va şti să găsească mijloacele de a vă ajuta şi de a vă pune la adăpostul greutăţilor cu care vă luptaţi spre a vă putea îndeplini, fără griji materiale, greaua şi înalta misiune ce aveţi. Din partea-Mi voi binedispune, după alcătuirea Statutului Fundaţiei Mele Culturale, să se acorde anual suma de un milion de lei ca ajutor pentru Biblioteca şi publicaţiile Academiei Române. "

Are oare cineva curajul să-şi închipuie vreun preşedinte postdecembrist rostind ceva asemănător? Îşi imaginează cineva, fără să-l umfle râsul, cum ar arăta Fundaţia Culturală "Ion Iliescu"?

Un alt lucru care surprinde este diversitatea tematică a comunicărilor, care în mod sigur ar intriga conştiinţa vremurilor noastre în care totul este segmentat şi nişat, iar fiecare dintre noi poate să se lăfăie în ignoranţă sub pretextul atât de mult elogiatei specializări. Se vorbeşte cu mare poftă despre problemele cele mai variate: Democraţie şi creaţie (Mihai Ralea), Noile tendinţe în sociologia contemporană (Traian Herseni), Eseul european şi eseul românesc (Mircea Eliade) sau Acordul cu creditorii străini (Virgil Madgearu); asta în vreme ce Ion Pillat discută amplu despre poeţii americani moderni, Nello Manzatti face o introducere în istoria jazz-ului, Ion Călugăru îl analizează pe Charlie Chaplin, Ion Cantacuzino pe James Joyce, Alice Voinescu pe Paul Claudel, Mircea Vulcănescu pe Ion Creangă, iar Păstorel Teodoreanu, în paralel un spumos elogiu adus lui Topârceanu, cugetă înţepător:

"Gândiţi-vă totuşi cât de lungă trebuie să fie acolo, la poarta iadului, coloana proştilor, care au umplu veacurile cu versuri plăcute şi dulci auzului contemporan".

Gânditorul spaniol José Ortega y Gasset afirma undeva că actul conversaţiei este un protofenomen al istoriei. Punând în legătură aforismul lui cu atmosfera degajată de Orele culturii, nu avem decât să ne întrebăm (lucizi, nu moleşiţi de nostalgie) cum ar fi arătat istoria postbelică a României - a României tinere, mândre şi ambiţioase, a României Capşei, polemicilor pe muchie de cuţit şi conferinţelor radiofonice - aşadar, cum am fi arătat acum dacă după al doilea război nu ar fi venit peste noi o armată care, la pachet cu secera şi ciocanul, ne-a livrat, ca bonus, şi arta nevorbirii, limba de muşama şi taclaua grobiană...

Scrisă de Silviu Man

* nu altceva a dovedit, ani de zile, Iosif Sava. Nu altceva îşi doreşte proiectul bookblog.ro.

** D. Gusti, care-şi propunea "trezirea gustului pentru citit şi crearea acelei atmosfere prielnice cititului" şi chema la "munca de ridicare a satului" constată: "În ianuarie 1935 când au apărut primele volume din Cartea Satului am îndemnat căminele noastre să creeze librării săteşti, care să ajute la răspândirea lor. Ei bine, rezultatul a fost surprinzător de bun: în numai patru luni de zile s-au creat 235 de asemenea librării. ["] Cu atât mai îmbucurător e faptul, că aceste librării ale Căminelor nu au stat inactive, ci prin ele am reuşit să facem un lucru cu totul nou în domeniul culturii săteşti; am vândut cărţi la sat la cererea sătenilor"